Există o mare varietate de conectori coaxiali; seriile majore includ BNC, N, SMA, TNC și Type F.
Conectorul BNC (Bayonet Neill–Concelman) este un conector miniatural cu un mecanism de blocare rapidă în stil baionetă, inventat în anii 1950 de Paul Neill și Carl Concelman de la Amphenol. Este disponibil cu impedanțe caracteristice de 50Ω și 75Ω și funcționează de obicei în intervalul 0–4 GHz. Cunoscut pentru conexiuni fiabile, rezistență la vibrații și ușurință de împerechere/deconectare, este utilizat pe scară largă în supraveghere video, instrumente de testare, rețele de calculatoare timpurii și echipamente de comunicație.
Conectorul de tip N are un mecanism de cuplare filetat și a fost inventat în anii 1940 de Paul Neill de la Bell Labs. Oferă în primul rând impedanțe caracteristice de 50Ω și 75Ω, cu un interval de frecvență de operare de 0–11 GHz (extindendu-se la 18 GHz pentru versiunile îmbunătățite). Se mândrește cu rezistență mecanică ridicată și rezistență excelentă la apă și praf, făcându-l potrivit pentru aplicații în aer liber și de mare putere, cum ar fi sistemele de alimentare cu antenă a stației de bază.
Conectorul SMA (SubMiniature version A) este un conector mic, cu filet, inventat în anii 1960. Are o impedanță caracteristică de 50Ω și o gamă de frecvență de operare de la DC la 18 GHz (cu unele modele de precizie suportând până la 26,5 GHz). Caracterizat prin dimensiuni compacte, performanțe superioare și fiabilitate ridicată, este utilizat pe scară largă în aplicații de înaltă frecvență, cum ar fi conexiunile interne ale echipamentelor cu microunde, interfețele instrumentelor de testare și modulele GPS.
Conectorul TNC (Threaded Neill–Concelman) este o versiune cu blocare filetată a conectorului BNC, creată de aceiași inventatori. Are o impedanță caracteristică de 50Ω și un interval optim de frecvență de operare de 0-11 GHz. Cuplajul său filetat oferă o rezistență mai bună la vibrații și o conexiune mai sigură decât tipul BNC. Cu o performanță mecanică și electrică excelentă, este frecvent utilizat în echipamentele de comunicații mobile și cu microunde de înaltă frecvență, unde este necesară o fiabilitate mai mare.
Conectorul de tip F, inventat de Eric Winston la începutul anilor 1950, utilizează o metodă de conectare cu filet. Are o impedanță caracteristică de 75Ω, cu o frecvență maximă de operare care atinge de obicei 1 GHz sau 2,4 GHz. Simplu în construcție și cost redus, este cel mai comun tip de conector utilizat în televiziunea prin cablu, recepția TV prin satelit și modemuri. Alte tipuri comune includ 7/16 DIN (L29), UHF, MCX, SMB, SMC și RCA. Conectorul 7/16 DIN este un conector mare, filetat de 50Ω, caracterizat prin pierderi reduse, manevrabilitate la putere mare și impermeabilizare robustă; este utilizat în principal în aplicații de înaltă putere în aer liber, cum ar fi sistemele de alimentare cu antenă a stației de bază și transmisia cu microunde. Conectorul UHF este un tip de lungă durată; în timp ce numele său derivă din definițiile timpurii ale „frecvenței ultra-înalte”, acum este folosit predominant în banda VHF. Are o conexiune filetată, nu are capacități de impermeabilizare și are un conductor central relativ gros. Inventat în anii 1980, conectorul MCX utilizează un mecanism de blocare prin apăsare și este cu aproximativ 30% mai mic decât conectorul SMB; cu o frecvență de funcționare de până la 6 GHz, este potrivit pentru instalații de mare densitate în dispozitive portabile.